Grafica Maiei Martin ne oferă – aidoma întregii sale creaţii – reversul senin al meditaţiei grave, chipul surâzător al unor necesare şi, desigur, neliniştite interogaţii estetice şi existenţiale. De aici – tensiunea subiacentă a părţilor, şi a totului, de aici complexitatea (întinderea în suprafaţă, în sintagmă, a structurilor formale şi de sens, dar şi a interpretărilor şi asocierilor posibile), de aici profunzimea (extinderea în adâncime, în paradigmă, recuperarea, prin intuiţie, de către artistă, a perenelor axe ordonatoare: orizontalitate, verticalitate, încrucişare, precum şi, concomitent, posibilitatea deschisă contemplatorului, inocent sau avertizat, de a descinde către fundamente).
Drumul are, drept punct de plecare, un (dorit, imaginat şi, atât cât e cu putinţă, trăit) paradis, o stare de unitate şi armonie, exprimată, plastic, vizual, prin convieţuirea paşnică dintre culoarea pancosmică (principiu feminin, iraţional – afirmă autoarea) şi desen, adică linia liberă, neconstrânsă, aleatoare (principiu masculin, raţional – după spusa artistei). Momentul şi locul sunt suprinse în mai multe lucrări, precum: Compoziţie I, Compoziţie II, Compoziţie VII, Compoziţie XX etc. Un cronotop din care par a lipsi naşterea, maturizarea, bătrâneţea, vrajba, boala şi moartea. Linişte. Eternitate. Desăvârşire.
Urmează resemnarea, acceptarea – calmă – a ambianţei, a unui univers dual în esenţă, plural în manifestare, sfâşiat între nostalgia Edenului (a intangibilei şi imaculatei vacuităţi) şi teroarea trecerii, a instabilităţii, a foşgăirii fenomenale, a luptei dintre carne şi duh. Din unghi plastic, notăm o (reticentă, totuşi) invazie a formelor, o figurare a trudei şi disputei, a diferenţierii nete (dar cât de fantasmatice!) dintre materie şi spirit etc., toate încununate de apariţia, pe un plan privilegiat, a semnului lingvistic (titlul) - exprimând nevoia explicitării, a justificării, a discursului – , căci evidenţa, în sine, şi prin sine, a sensului s-a pierdut. Iată câteva lucrări încadrabile în acest macro – motiv : Compoziţiile VIII –XII, Macarale, chiar Bob şi Boabă împreună (personaje oprimate de o imensă bară neagră, ce le ţine loc de cer), Bătălie cromatică, Duhurile cetăţii etc.
Ajuns aici, eul (egoul) este constrâns, spre a supravieţui ca atare, ca identitate, să definească şi să (re) definească alteritatea. Şi, întrucât bucuria apartenenţei s-a şters, întrucât prăpastia dintre sine şi mediu s-a instaurat definitiv, întrucât om şi lume nu se mai autodefinesc simultan şi identic, eul caută, discursiv, cum s-a văzut, dar, în cazul de faţă, în primul rând grafic, să afle, să exprime şi, eventual, să impună, o rânduială raţională a lumii. Procesul se defăşoară gradual, pornind de la impulsuri afectiv - imaginative, şi se încheie cu concepte, adică, în peisajul despre care vorbim, urmează calea de la Compoziţie XXI, de pildă, trece prin Triunghiul cel vesel în lumea culorilor, sau prin Bucurie albastră, şi ajunge la rezumativa, concluziva Cosmogonică.
Albumul Maiei Martin evocă, aşadar, în întregul lui, prin mijloace strict artistice, fără teorii şi preconcepţii (cu analize şi teoretizări e datoare hemeneutica), acest pasaj de la Paradisul iluzoriu (Paradisul pierdut), altfel spus, de la concordia edenică originară, suficientă sieşi, în unitatea şi fericirea spiritului, la disoluţia, disarmonia şi suferinţa existenţei duale, determinate de conflictul materie – spirit, caracteristic, se crede şi se afirmă, lumii fenomenale (numită, de unii, samsara).De fapt, subliniem noi, în finalul acestui succint comentariu, nici nu există, în abisul genezic, la capătul cel mai îndepărtat al tuturor lucrurilor, nici nu există, şi nici nu e de conceput, vreo diferenţă între materie şi spirit. Fiindcă ceea ce numim, în graba şi în superficialitatea noastră, Materie nu este nimic altceva decât o închipuire, un vis – sau, poate, un delir, un coşmar – al eternului, increatului Spirit.
*Maia Martin, Îmbrăţişează-mă-n culoare, album de pictură
Albumul îl puteţi citi aici
http://en.calameo.com/books/000616912d5ae15932d10
Contact
Galerie pictură
Bob şi Boabă împreună
60x80 cm, acril pe pânză, 2008
Drumul are, drept punct de plecare, un (dorit, imaginat şi, atât cât e cu putinţă, trăit) paradis, o stare de unitate şi armonie, exprimată, plastic, vizual, prin convieţuirea paşnică dintre culoarea pancosmică (principiu feminin, iraţional – afirmă autoarea) şi desen, adică linia liberă, neconstrânsă, aleatoare (principiu masculin, raţional – după spusa artistei). Momentul şi locul sunt suprinse în mai multe lucrări, precum: Compoziţie I, Compoziţie II, Compoziţie VII, Compoziţie XX etc. Un cronotop din care par a lipsi naşterea, maturizarea, bătrâneţea, vrajba, boala şi moartea. Linişte. Eternitate. Desăvârşire.
Compoziţie I
Compoziţie II
Compoziţie VII
Compoziţie XX
În această quietudine, fără margini şi fără durată, se ivesc, însă, pe neaşteptate şi, probabil, din nefericire – sub aspect ontologic, existenţial, nu estetic – , semnele premonitorii ale separării, semnele desprinderii egoului (a eului) de Realitatea în sine, de beatitudinea Spiritului atotcuprinzător, spre a-şi construi, prin act, prin dorinţa de a fi şi de a « face », o identitate (distinctă de marea alteritate şi de mărunta alteritate). Asistăm, deci, la un fel de geneză sui-generis, evocată, pe de o parte, de vectorizarea (încă indecisă: oblicitate) a liniei, a desenului, pe de alta, de tremurul, de freamătul, de alarma, de intensitatea culorii, aşa cum se întâmplă, de exemplu, în Compoziţie V şi, mai ales, în Compoziţie VI. În mod fatal, însă, o dată separat, o dată instalată dualitatea, eul (egoul), torturat de irepresibile imbolduri conştiente şi subconştiente, va observa (şi chiar va genera) obiecte, va perpetua, va multiplica şi va adânci distincţii, va fi martor şi părtaş la conflicte, va intra, altfel zis, pe deplin, în ciclul, în ciclurile, existenţei. Este cea de a treia etapă – cea de a treia temă -, vizând fie alăturări contradictorii (semele: uman – animal – vegetal) (Cu câinele pe pajişte), fie sinteze imposibile (animat – teluric: Melcul, lucrare pe care, esteticeşte vorbind, aş situa-o alături de Compoziţie VI).
Compozitie V
Compozitie VI
Melcul
Cu cainele pe pajiste, diptic
Urmează resemnarea, acceptarea – calmă – a ambianţei, a unui univers dual în esenţă, plural în manifestare, sfâşiat între nostalgia Edenului (a intangibilei şi imaculatei vacuităţi) şi teroarea trecerii, a instabilităţii, a foşgăirii fenomenale, a luptei dintre carne şi duh. Din unghi plastic, notăm o (reticentă, totuşi) invazie a formelor, o figurare a trudei şi disputei, a diferenţierii nete (dar cât de fantasmatice!) dintre materie şi spirit etc., toate încununate de apariţia, pe un plan privilegiat, a semnului lingvistic (titlul) - exprimând nevoia explicitării, a justificării, a discursului – , căci evidenţa, în sine, şi prin sine, a sensului s-a pierdut. Iată câteva lucrări încadrabile în acest macro – motiv : Compoziţiile VIII –XII, Macarale, chiar Bob şi Boabă împreună (personaje oprimate de o imensă bară neagră, ce le ţine loc de cer), Bătălie cromatică, Duhurile cetăţii etc.
Compozitie XII
Compozitie XI
Compozitie X
Compozitie VIII
Compozitie IX
Macarale la 2 Mai
Batalie cromatica
Ajuns aici, eul (egoul) este constrâns, spre a supravieţui ca atare, ca identitate, să definească şi să (re) definească alteritatea. Şi, întrucât bucuria apartenenţei s-a şters, întrucât prăpastia dintre sine şi mediu s-a instaurat definitiv, întrucât om şi lume nu se mai autodefinesc simultan şi identic, eul caută, discursiv, cum s-a văzut, dar, în cazul de faţă, în primul rând grafic, să afle, să exprime şi, eventual, să impună, o rânduială raţională a lumii. Procesul se defăşoară gradual, pornind de la impulsuri afectiv - imaginative, şi se încheie cu concepte, adică, în peisajul despre care vorbim, urmează calea de la Compoziţie XXI, de pildă, trece prin Triunghiul cel vesel în lumea culorilor, sau prin Bucurie albastră, şi ajunge la rezumativa, concluziva Cosmogonică.
Bucurie albastra
Cosmogonica
Triunghiul cel vesel in lumea culorilor
Albumul Maiei Martin evocă, aşadar, în întregul lui, prin mijloace strict artistice, fără teorii şi preconcepţii (cu analize şi teoretizări e datoare hemeneutica), acest pasaj de la Paradisul iluzoriu (Paradisul pierdut), altfel spus, de la concordia edenică originară, suficientă sieşi, în unitatea şi fericirea spiritului, la disoluţia, disarmonia şi suferinţa existenţei duale, determinate de conflictul materie – spirit, caracteristic, se crede şi se afirmă, lumii fenomenale (numită, de unii, samsara).De fapt, subliniem noi, în finalul acestui succint comentariu, nici nu există, în abisul genezic, la capătul cel mai îndepărtat al tuturor lucrurilor, nici nu există, şi nici nu e de conceput, vreo diferenţă între materie şi spirit. Fiindcă ceea ce numim, în graba şi în superficialitatea noastră, Materie nu este nimic altceva decât o închipuire, un vis – sau, poate, un delir, un coşmar – al eternului, increatului Spirit.
*Maia Martin, Îmbrăţişează-mă-n culoare, album de pictură
Albumul îl puteţi citi aici
http://en.calameo.com/books/000616912d5ae15932d10
Contact
Galerie pictură
